duminică, 10 mai 2015

a XXXI-a parte.


Dragă S.,

Te rog din inimă să mă ierți că nu sunt lângă tine de ziua noastră... Mă simt sfâșiat pe dinăuntru și parcă am un gol în stomac – deși am mâncat mai devreme o salată cu o mare garnitură de cartofi prăjiți de la Mc, din aeroport.
Doamne, iubito, nici nu știu când au trecut trei ani. Sunt trei ani, pentru numele lui Dumnezeu! Nu e o joacă treabă asta... Îmi vine să plâng și să urlu de fericire în același timp. În ultimul timp ai fost singura constantă în viața mea, singura ființă care m-a ținut cu picioarele pe pământ... Singura persoană pentru care mă trezesc dimineața să pregătesc micul dejun – dacă nu ai fi tu m-aș mulțumi cu o cană de cafea și niște țigări. Din cauza ta arăt așa bine, așa că îți sunt profund recunoscător. Să fim serioși, nu mai sunt atât de narcisist de când sunt cu tine. Asta pentru că toată iubirea aia pentru mine s-a transferat într-un mod tare ciudat asupra ta. Și, evident, nu regret asta...
Mi-aș fi dorit să fii acum în avion cu mine, să îmi dormi liniștită cât eu îmi fac treaba. Știu că în ultima perioadă nu prea am fost prin zonă. Îmi cer iertare pentru prostiile astea... dar știi totodată că nimeni din agenție nu e la fel de calificat pentru treburile aste... Nu vreau să crezi că serviciul e mai important ca tine sau că, doamne ferește!, îmi place să fiu departe de tine. E oribil să dorm câteva nopți în camere de hotel, singur și cu gândul acasă. Ce cuvânt frumos, S.. Acasă... Știi ce e acasă pentru mine? E atunci când vin de la serviciu și nu știu dacă tu ai ajuns deja sau te-ai mai oprit pe drum și am timp să îți fac câte o surpriză – chiar dacă e tâmpită de cele mai multe ori – și tu să râzi chiar dacă ești obosită. Ai idee, S., cât de frumoasă ești când râzi? Doamne, e cel mai frumos lucru din lume... Doamne, cât îmi lipsești, nici nu știi...
Acasă e „te iubesc”-ul ăla pe care îl citesc în ochii tăi atunci când trebuie să plec în alte părți ale lumii pentru prostia asta de agenție... Doamne, S., acasă e atunci când dimineața te iau în brațe și te sărut și te iubesc... Ohhh, nici nu știi cât te iubesc, S.!
Acasă e atunci când mă cerți că fac prea multe firimituri în pat duminică dimineață când te uităm la chestii tâmpite la tv și luăm prima masă la ora 13. Acasă e atunci când mă suni că nu poți să parchezi mașina între alte două și eu cobor indiferent de vreme sau de ce fac în momentul ăla – știi doar că am coborât și în prosop.
Am la mână chestia aia a ta de prins părul. Mă strânge destul de tare dar îmi imaginez că ești tu și mă ții de mână. Plus că miroase îngrozitor de bine a tine. Doamne, îmi aduc aminte la început când ieșeam și abia ne cunoscusem și ne sărutam în mașina ta și urcam sus și miroseam pe mâini și haine a tine... Îmi țineam mâinile la nas până adormeam, S., și îmi imaginam că ești acolo lângă mine, în dreapta mea...
Nu mi-am imaginat niciodată că noi vom rezista atât... sunt ceva ani, iubito, dacă stai și te gândești. Totuși, nu o face – nu de alta dar poate îți aduci aminte de vreo fază în care eu am fost super idiot.
Mai am 4 ore de zbor și mă sperie de mor turbulențele astea.
Îți scriu când ma cazez, dragoste. Am ceva timp liber în seara asta, dar o să ies la cumpărături. Promit că o să îți aduc ceva tare frumos.

Te iubesc, S.
Scrie-mi curând!

***

Dragul meu,
Din cauza diferenței de fus orar am citit azi-noapte e-mailul tău. M-am trezit să îmi pun un pahar cu apă și telefonul clipea și am tresărit. Cu totul. Nu mă pricep așa bine la cuvinte, dar știi ce înseamnă asta la mine... Mă foiam și nu puteam să dorm... Mi-ai spus cele mai frumoase lucruri, A., pe care le-am auzit vreodată. Le-am citit și eram cu un mare zâmbet tâmpit pe față... Abia aștept să te văd și eu, iubitule!
Ne-am petrecut toate sărbătorile mari împreună – Crăciunul care a fost minunat, și Paștele – care a fost perfect, deci tot minunat. Mi-ar fi plăcut să fii aici, să mergem la restaurantul nostru și să luăm o sticlă de vin roșu și să ne citim unul pe fața altuia plăcerea de a fi acolo. Nu mă pricep la cuvinte, cum ți-am spus de atâtea ori, dar nici nu cred că e nevoie în cazul nostru.
E de ajuns privirea aia dimineața și cred că pot să îți dai seama și singur – că doar ești băiat mare de acum – de ceea ce simt pentru tine. Ce comic... Tot îmi zici tu că te simți tânăr când ești cu mine, dar se pare că același lucru îl simt și eu chiar acum... deși nu ești prin zonă. Dar plecările astea ale tale destul de dese în ultima perioadă – inițial am crezut că ți-ai găsit pe alta, dar știu că standardele tale sunt ridicate de mine, evident – m-au făcut să te iubesc și mai mult. Lipsa asta a ta din viața mea fizică m-a neliniștit la început, dragul meu, dar acum m-am acomodat...
Am de lucrat la niște schițe și proiecte și trebuie să le termin în două zile. Știm amândoi că nu pot să lucrez când simt cum mă privești de la spate, de pe canapea. Simt cum mă topesc și deja mintea îmi zboară în altă parte... Și atunci se pare că gândim la fel – mai ceva ca Adrian Sâna și Lidia Buble haha – și totul se termină – sau începe, depinde cum vrei să îi spui – și e incredibil...
Trebuie să termin, A. – ce comic, m-am gândit la altceva –, dar îți scriu curând. Mă duc să îmi iau o sticlă de vin și o mare salată. Aahh, da... Nu mai mânca la Mc! Mânâncă sănătos, mergi la un restaurand mișto și încearcă ceva nou.
Te aștept acasă, blegule. Eu sunt acasă pentru tine...
Te sărut. Scrie-mi curând...

***

Am coborât din avion cu o usoară senzație de greață, ca în diminețile alea în care mă trezeam mahmur de la prea multe shot-uri de tequila. Geanta pe care S. mi-o făcuse chiar ea era ușoară și o căram pe umăr. Am deschis primul buzunar și scotoceam după pachetul de țigări. Atâta timp fără un fum... cred că tocmai mi-am bătut recordul pe durata zborului. Am încercat, ce-i drept, să fumez o țigară în toaleta avionului, dar bunul simț a câștigat de aceasta dată. Mi-am pus ochelarii de soare pe ochi și căutam cu degetele prin pachet o țigară. În schimb am găsit un mic bilețel printre ele.
„Frate, e minunată fata asta...”
O mașină mă aștepta la ieșirea din aeroport, iar un tip înalt, bronzat și blond ținea o pancardă în mână : „domnul M., România.” M-am amuzat teribil, credeam că treaba asta se întâmplă doar în filme. I-am întins mâna și a părut teribil de ușurat când m-a văzut.
„Vă aștept aici de aproape o oră...”
„Da, scuze, nu e vina mea... Cred că pilotul a oprit la un drive-through când eram în coborâre...”
S-a uitat ciudat la mine și a început să râdă.
Voi, australienii, nu prea sunteți așa amuzanți. Mi-a deschis portiera de la mașină și m-am urcat înăuntru. Mi-a zis că speră că am răbdare – la ora asta e un trafic nebun. I-am zis că nu mă deranjează să aștept.
„Pot să fumez?”
M-a privit prin oglinda retrovizoare și a dat din cap, deși nu părea că fumatul este ceva normal în mașina asta.
Mi-am aprins o țigară și am deschis bilețelul de la S. care acum era transpirat. Îl ținusem în mână până acum, iar temperatura începea să crească simțitor. M-am întristat și mi s-a făcut un mare dor de casă și de acasă. Nu am mai simțit asta până acum așa tare, asta probabil pentru că sunt efectiv în celălalt capăt al lumii. Nu a mai trebuit să merg așa departe, dar șeful m-a asigurat că asta e ultima excursie pe care trebuie să o fac.

„ Iubitule, nu uita să te speli pe dinți seara, să mânânci sănătos și să te odihnești. Uită-te la filme în sutele de ore pe care le ai până în Australia. Mi-e teribil de dor de tine... Vino mai repede, lasă cangurii că pot și fără tine.
p.s. Adu-mi ceva foarte foarte frumos. Te aștept acasă, blegule.”

După ce am citit rândurile astea simple, mai mult mâzgâlite, mi-a curs o mică lacrimă pe obraz. Șoferul m-a văzut și m-a întrebat dacă totul este în regulă.
„Da, cred că mi-a intrat ceva în ochi...”
„Dar geamul este închis.”
„Atunci de la fumul de la țigară...”
„Dar ați terminat-o acum două minute.”
„Cât de sincer vrei să fiu?”
„Pe o scară de la cât la cât sau în procente?”
Am râs amândoi. Era simpatic și de treaba, în ciuda profesionalismului de care dădea dovadă. Am început să vorbim despre problemele noastre personale, cele de serviciu mai pot aștepta. Am avut timp să îi povestesc detaliat toată viața mea și el pe a lui pentru că traficul din oraș era chiar nebun. Am aflat că tipa cu care se căsătorise a fost acum ceva timp răpită și a trebuit să plătească o răscumpărare uriașă că să o aducă înapoi.
„La fel aș fi făcut și eu, fără să stau pe gânduri...”
„Am vândut casa și mașina și am lichidat toate cardurile... Mi-au zis că dacă anunț poliția o vor omorî. Nu am vrut să risc, nu m-aș fi iertat niciodată. Am rămas pe drumuri, dar măcar o aveam pe ea, știi... Nimic în afară de asta nu mai conta.”
Se vedea că o iubea prea mult și că a sacrificat în mare parte totul pentru ea. Nu aș fi zis niciodată că e un om așa sensibil. O parte din drum am fost tăcuți amândoi. Eu mă gândeam la ale mele – la a mea, de fapt, iar el probabil intrase într-o stare de melancolie. La radio era Alexandra Stan. Am început să râd.
„Ce? Piesa asta e foarte apreciată aici. La voi nu e?”
„E mai veche. Plus că tipa și-a luat o bătaie zdravănă de la impresarul și soțul ei, mai ceva ca Rihanna.”
Drumul până la hotel mi s-a părut că a durat o veșnicie... În mod normal nu sunt așa multe mașini, dar se pare că întreaga populație a planetei s-a hotărât subit că ar fi mișto să iasă cu mașina pe o vreme ca asta.
Tipa de la recepție părea drăguță. Avea un fel de cămășuță albă, ușor transparentă iar pe buze purta un ruj roșu aprins. Mi-a vorbit într-o engleză impecabilă – lucru ce m-a șocat total. Engleza vorbită de australieni este mult mai ciudată decât cea vorbită de... ăăă, restul globului?!
„Se poate fuma în cameră sau trebuie să cobor aici, la recepție?”
„Puteți fuma pe balcon. Sunt convinsă că priveliștea vă va face să vă lasați de fumat...”
Australienii și umorul lor...
Camera era la etajul nouă. M-am panicat puțin în lift, recunosc, pentru că făcea niște trepidații ciudate. Am băgat cartela și ușa s-a deschis aproape singură.
„Doamne, în sfârșit un pat!”
Primul lucru – și cred că de fapt singurul – pe care îmi doream să îl văd atunci era patul. Era mare, cred că ar fi încăput și patru persoane în el – asta dacă te gândești la ce mă gândesc și eu haha. Așternuturile miroseau a ceva dulce, cred că cireșe sau căpșuni, iar pernele erau moi – mai ceva ca cele a Corinei haha...
Mi-am pus geanta cu grijă pe pat și m-am gândit că ar fi o idee bună să despachetez. Asta până am văzut ușa de la balcon deschisă și mi-am amintit de ce îmi zisese tipa de la recepție. Am luat pachetul de țigări și am ieșit afară.
„Băi, chiar s-ar putea să mă las de fumat...”
Doamne, orașul se vedea minunat. Mi-am imaginat pentru o secundă cum s-ar vedea seara – mai aveam de așteptat câteva ore. Mi-am savurat totuși țigara în liniște și odată cu ea și priveliștea. Orașul era așa curat și frumos și îngrijit... Oohh, mi-aș fi dorit să-mi fie și S. a mea aici, cred că ar fi așa încântată.
Mi-am scos un scaun și o măsuță afară. Mi-am pus laptopul în brațe și mi-am verificat mail-ul. Nimic important, dar nu ăsta era scopul.

„Nu știu ce faci acum, dar ar fi bine să te oprești. Îți atașez o fotografie. Am ajuns în camera de hotel. Ce pot să zic, sunt un tip norocos. Cred că ți-ar fi plăcut la nebunie!
Cred că ar fi o nebunie să fii aici, cu mine.
Mi-e dor de tine, S., te sărut!”

Nu știu câtă lume crede în teleportare sau prostii de genul, dar ar fi atât de utilă acum. Chiar și pentru câteva secunde, cât să o sărut cum trebuie, să îi zâmbesc și să o iau puțin în brațe.
M-am dezbrăcat și m-am pus în pat. Simțeam cum ușor ușor o să mă ia somnul – asta poate și din cauza fusului orar diferit. Mi-am setat ceasul să sune peste două ore iar laptopul la fiecare e-mail primit. Ultima decizie se pare că a fost una total neinspirată pentru că făcea tot felul de sunete la fiecare câteva minute. Evident, a trebuit să mă dau jos din pat și să îl închid.
Am adormit și cred că am și visat. M-am trezit transpirat. Erau aproape 35 de grade afară. Se pare că am depășit puțin alea două ore de somn programate, dar nu era nimic grav. Astăzi nu aveam nimic în program, deci puteam să îmi petrec timpul așa cum îmi doream eu. Am făcut un duș rapid. Mă zbenguiam dezbrăcat și ud prin cameră – imagine destul de plăcută ochiului, ce-i drept. Am deschis televizorul și am căutat un canal cu muzică.
„Dacă iar dau de Alexandra Stan mă arunc de la etaj...”
Evident, nu a durat mult și a apărut și ea. Nu m-am aruncat, stai liniștit.
Mi-am luat o cămașă albă pe mine. Arătam bine – acum înțeleg de ce mă iubește ființa aia așa mult haha. Mi-am făcut oarecum părul și am ieșit din cameră încrezător. Aveam de gând să văd împrejurimile așa că am rugat-o pe recepționeră să îmi cheme un taxi. Muream de foame așa că m-am gândit că ar fi o idee bună să merg undeva să mânânc. Taximetristul m-a lăsat în fața unui mall. Mi-a zis că ar trebui să găsesc ceva de mâncare pe acolo...
„Canguri la grătar găsesc...?”
M-a privit ca și cum aș fi fost ultimul idiot din lume. Am râs și i-am închis portiera în nas – cred că mai avea puțin și mă înjura... Oohhh, sunt așa neamuzanți australienii.
Mi-am comandat o porție de paste – asta pentru că nu avea aici cangur la grătar – și un pahar de vin roșu. Știu, imaginea asta ar fi mai potrivită Italiei, dar hai să fim serioși... Nu aveam de gând să încerc ceva chiar atât de nou și chiar din prima seară. Cine știe, poate făceam vreo indigestie și nu mai puteam să mă bucur de călătoria mea.
Am plecat din restaurant cu burtica plină. Mă săturasem și aveam dintr-o dată chef de cumpărături. M-am plimbat singur, cu căștile în urechi – obicei învățat de la S. – prin cam toate magazinele. Mă dureau picioarele îngrozitor și simțeam cum mă topesc. Deși soarele era gata să apună, afară era o căldură îngrozitoare. Am intrat într-un supermarket și mi-am făcut provizii de țigări și apă plată cât pentru o lună. Hei, niciodată nu poți să știi, nu?
Din nu știu ce coincidență astrală, am nimerit același taximetrist. M-am rușinat inițial, dar am zis că na... e obișnuit cu clienți ca mine. Drumul până la hotel a fost mult mai rapid. Nu a scos niciunul dintre noi un cuvânt iar asta m-a neliniștit. Putea să mă ducă pe un câmp și să mă violeze sau ceva... Hai să fim serioși, lucruri din astea se întâmplă doar în țara noastră.
Am ajuns la hotel. Se schimbase recepționera, iar tipa asta nouă nu îmi plăcea deloc. Era îmbrăcată cu aceiași cămășuță și avea același ruj roșu pe buze, dar era urâțică. M-a salutat politicos iar eu i-am zâmbit.
M-am speriat și de data asta de vibrațiile lifului și am crezut că o să cad în gol de la etajul nouă. Halal moarte ar fi fost și asta!
Am făcut cel mai rapid duș din lume – patru minute și jumătate. Senzația aia de transpirație mă termina și simțeam nevoia să fiu curat tot timpul – nu e, de altfel, normal să simți nevoia asta? Se pare că nu... Am deschis laptopul sperând că o să găsesc un e-mail drăguț de la a mea iubită. Dar, evident, nu a fost așa. Nici măcar nu cred că îl citise pe cel primit de la mine. M-am panicat pentru moment – așa sunt eu, trăsătură moștenită de la mama –, dar am zis că e ocupată cu munca și că nu are ea timp de iubitul ei care e plecat la sute de milioane de kilometri de ea.
Am luat telefonul și am sunat la recepție. Mi-a răspuns tipa de jos care, surprinzător, avea o voce incredibilă. Am întrebat-o dacă mi-ar putea aduce cineva o sticlă de vin roșu.
„Sigur. De care doriți?”
„Indiferent. Roșu să fie...”
Am ieșit pe balcon să fumez o țigară. M-am așezat pe scaunul pe care îl scosesem când am ajuns. Era incredibilă priveliștea... Mi-am zis că aș putea trăi aici, chiar dacă mă simt ca și cum aș fi în cealaltă parte a universului. Am făcut câteva poze cu telefonul. Îmi trebuiau și mie niște amintiri pe care să le pot căra în țară, nu?
Tipul de la room service era îmbrăcat prea bine pentru un tip care doar aducea mâncare celor cazați în hotel. Sacoul negru din catifea era impecabil, la fel și pantofii. I-am întins o bancnotă și mi-a mulțumit.
„De unde ai sacoul ăla? E superb...”
„Cei de la hotel se ocupă de așa ceva...”
„Aahh, păcat... Mi-aș fi dorit și eu unul, dar fără să mă angajez aici...”
Am râs amândoi. Se pare că înțeleg și australienii ăștia umorul european. Mai greu, dar îl înțeleg.
Mi-am turnat un pahar de vin în timp ce îmi făceam „temele” pentru mâine. Am citit fișele alea de câteva ori, dar erau mult prea ușoare ca să îmi bat capul prea mult timp. La al treilea pahar de vin deja eram ușor euforic. Am dat muzica puțin mai tare și am început să mă zbengui prin cameră. Doamne, cât îmi doream să nu fie nicio cameră ascunsă pe acolo. Arătam ca un retard care se agita pe o muzică atât de stupidă. Râdeam când mă gândeam dacă m-ar vedea cineva. Ce pot să zic, așa mi-am petrecut prima mea seară în Australia...
Am adormit aproape instant. Eram obosit și ușor amețit. Mi-era dor de S. a mea... M-am întristat. Mă aștepta o zi greuță mâine...

***

M-am trezit dimineață buimac. Am avut un vis foarte ciudat și intens. M-am uitat la ceas și am realizat că puteam să mai dorm încă jumătate de oră. Îmi era sete, foame și voiam neapărat să fac un duș. Am profitat de jumătatea aia de oră și le-am făcut aproape pe toate.
Mă aștepta o zi încărcată așa că micul dejun a fost cea mai consistentă masă a zilei. Mi-am băut cafeaua pe terasa balconului. Bătea puțin vântul și încă era răcoare afară. Mi-am luat laptopul în brațe. Aveam un e-mail de la S., iar asta m-a bine dispus total.

”Știu că azi ai prezentările și prostiile alea, blegule. Hai, o să fie totul bine. Eu alerg ca o disperată, o să vezi de ce când ne vedem. Mi-e dor de tine, te aștept acasă.
Fă un duș și treci la muncă, leneșule! Te sărut!”

Am zâmbit și am luat ultima gură de cafea. Am pus niște muzică – sunet de fundal – și am început să mă îmbrac. Arătam bine în costumul ăsta, trebuie să recunosc – se pricepe destul de bine, ce pot să zic, draga de ea. Mi-am luat telefonul, ochelarii de soare și țigările. Când am ieșit din cameră m-am uitat în oglinda de pe hol încă o dată, să fiu sigur.
„O să îi facem praf azi” și am început să râd.
Jos, în fața hotelului, mă aștepta aceeași mașină ca la aeroport și, evident, același tip. Mi-a zâmbit și mi-a strâns mâna. Ne-am urcat amândoi în mașină.
„Da, se poate fuma, nu e nevoie să mai întrebați...”
„Ce bine... Nu se întâmplă să ai o sticlă cu apă sau ceva de băut pe acolo, nu?”
„Nu, domnule...”
Nu puteam să îmi dau seama când creștea așa temperatura. Am avut totuși norocul să prindem un trafic decent și în 15 minute am ajuns la agenție. Ar fi plictisitor să intru în detalii din astea care țin de viața profesională – te asigur că nu a fost cine știe ce, am murit de cald, dar treburile s-au rezolvat până la masa de prânz. Am fost invitat să iau prânzul cu corporatiștii ăia idioți, dar am preferat să merg cu șoferul la un restaurant drăguț. Era răcoare și m-a asigurat că pot mânca aproape orice.
S-a mirat când a văzut că am comandat vin ca băutură și m-a întrebat de ce beau așa devreme.
„E vin. Ar trebuie să fie nelipsit de la toate mesele...”
Australienii ăștia chiar nu știu să se distreze și să aprecieze adevăratele valori ale vieții. Ca vinul. Sau muzica bună, sau un apus mișto văzut de la etajul nouă, sau un film romantic... Mă uitam în gol...
M-am „trezit” când mi-a zis tipul că îmi vibrează telefonul de pe masă. Era un mesaj de la S. – m-am topit pe loc!
„Îți stă bine costumul ăla pe tine?”
„Evident. Ce faci?”
„Călătoresc haha. Tu?”
„Iau prânzul. Te duci la serviciu la ora asta?”
„Haha nu e treaba ta! Te sărut, vorbim mai târziu, blegule.”
Dar ce treabă putea să aibe iubita asta a mea? Am mai comandat un pahar de vin. Simțeam cum mă ia somnul și mă plictiseam. Se pare că nu a fost cea mai bună companie șoferul.
„Ți-ai controlat buzunarul interior de la sacou?”
Nu i-am răspuns la mesaj, eram prea încântat și fericit. Efectiv am explodat de fericire. Am găsit la locul indicat un bilețel pe care era desenat un apus foarte frumos, în creion, văzut de undeva de sus, într-un oraș. Am dus hârtia la nas și mirosea a ea... Mi s-a făcut pielea de găină și m-am emoționat.
„Deci cum ți se pare?” a fost următorul mesaj.
„Mi-ai făcut ziua mai frumoasă, S., serios. Te iubesc.”
„Nu recunoști nimica?”
M-am uitat mai bine pe desen, dar nu puteam să îmi dau seama la ce anume se referea.
„Ia spune-mi care-i treaba.”
„Niu. O să vezi singur... Hai pa, pup!”
Chiar nu îmi dădeam seama ce putea fi. M-am uitat din mai mult unghiuri dar nu știam ce vrea să spună ființa asta. Sigur avea un mesaj subliminal sau ascuns desenul ăla. S. e prea deșteaptă iar eu prea bleg.
Mă simțeam ca și cum aș încerca să descifrez Codul lui da Vinci, așa că am lăsat-o baltă. Mi-am pus desenul în buzunar și mi-am continuat prânzul. Eram sătul și tot ce îmi doream era un pat și un duș. Ambele lucruri se aflau la hotel. L-am întrebat pe șofer dacă vrea să mergem de aici și m-a întrebat dacă nu vreau un mojito undeva drăguț, la o terasă.
„Un mojito chiar sună bine acum, mai ales după vinul ăsta. O să adorm așa liniștit...”
Terasa era chiar drăguță. Era destulă lume, dar locul părea aerisit. Am stat așa amândoi ceva timp, fără să zicem nimic, uitându-ne spre oraș. Era liniștitor.
„La ce te gândești, domnule?”
S-a speriat când l-am întrerupt din meditație. „Mă gândeam și eu... Habar nu am, îmi zbura gândul aiurea. Tu?”
Mă gândeam la casă. Îmi doream să fiu acum acasă, să stau pe canapea cu un pahar de vin roșu. Să vină să se așeze lângă mine, să îmi ia paharul și să bea și ea o gură. La televizor să fie o emisiune tâmpită, sau poate știri. Să se lipească așa de mine, să mă ia în brațe. Să îi simt inima cum îi bate și părul ei să mi se lipească de barbă. Am zâmbit și i-am răspuns că nu mă gândeam la ceva anume, admiram priveliștea.
„Ți-e dor casă, nu?”
„Puțin...”
„Puțin mai mult, se pare.”
Am dat din cap că da. A făcut cinste cu băutura și mi s-a părut foarte amabil gestul ăsta. Se pare că totuși sunt de treabă oamenii aștia de pe aici.
M-a lăsat în fața hotelului. Mă simțeam obosit și leneș. Recepționera mi-a zâmbit ciudat și eu i-am făcut cu mâna. Am urcat scările până la lift. Am intrat în cabină și am simțit un miros foarte familiar.
„Așa miroși tu, iubito...”
Am scotocit prin buzunare după cartelă. Am apăsat din reflex mai întâi pe clanța ușii și am realizat că este descuiată. Nu țin minte să o fi lăsat așa, doar am lucruri importante în cameră. Iar să fiu jefuit... ar fi fost chiar jenant să se întâmple asta aici, la capătul lumii.
Am intrat în cameră ușor, fără să fac prea mult zgomot. Am simțit același miros ca în lift. Mi-am zis că ceva nu este în regulă. Televizorul era închis, telecomanda unde o lăsasem. Am deschis ușa la baie și nu era nimeni. Nicio urmă că ar fi intrat cineva sau... ceva. Mă simțeam ca într-un episod din CSI, doar că varianta din Australia.
„Totuși, de unde mirosul ăsta?”
M-am oprit în mijlocul camerei și am făcut o piruetă. Poate chiar o uitasem deschisă, cum am plecat în grabă și cu entuziasmul meu imens. M-am liniștit pentru moment și am zis că acum ar fi momentul perfect pentru o țigară și un e-mail drăguț iubitei mele. Trebuia să îi povestesc întâmplarea asta, i-ar fi plăcut.
Mi-am luat pachetul de țigări din buzunarul sacoului și am ieșit pe terasă.
Am scăpat țigările pe jos. M-am albit la față și simțeam cum pământul se mișcă. Mi s-au înmuiat genunchii – te rog, să nu cazi, sunt nouă etaje! Efectiv nu îmi venea să cred și mi-am zis că sigur visez, chestiile astea nu se întâmplă în viața reală.
„Ăsta e momentul ăla în care mă iei în brațe și mă iubești, știi tu... sau îți mai trebuie câteva clipe haha?”
Atunci când două suflete se ating ies artificii. Atunci când sufletele alea tânjesc unul după altul de ceva timp iese magie. Am luat-o în brațe și am strâns-o atât de tare încât simțeam că nu mai putea să respire. Nu a zis nimic, doar un mare „off”. Am privit-o din nou ca să mă asigur că e reală și că e aici, cu mine, la capătul Pământului.
„Doar ți-am zis. Călătoresc. Tu nu ai vrut să crezi, blegule...”
Am zâmbit. I-am luat fățuca ei perfectă în palme și am sărutat-o pe frunte. A închis ochișorii, așa cum o face de fiecare dată și a zâmbit. M-am apropiat de ea și am cuprins-o cu mâinile.

M-a privit cu foame și cu nu-știu-cum-se-numește-sentimentul-ăla și ne-am sărutat.

De atunci am început să cred că sufletele pereche există. Eu tocmai îl găsisem pe al meu.